Principiile politice în relaţiile internaţionale

abstract al egalităţii Statelor, aplicându-se în domeniul tehnic, geografic

şi în cel economic (uneori combinat cu cel geografic).

Specificităţile tehnice - sub aspect tehnologic, Statele constituie un

adevărat evantai de situaţii şi posibilităţi. Astfel, în materie de rachete

spaţiale şi sateliţi, în afara SUA şi a Rusiei, alte State “lansatoare” sunt

Franţa, Marea Britanie, Japonia, China şi, de curând, India. Din punct

de vedere al arsenalului atomic, toate cele cinci membre ale Consiliului

de Securitate sunt posesoare ale bombei atomice, la acestea adăugându-se India şi Pakistanul.

Statele neposesoare de arme nucleare au obligaţia de a se abţine de la

fabricarea lor, Declaraţia de la Londra, din 1977, reglementând comer-

ţul cu “articole nucleare”, sub controlul A.I.E.A. Există “Stateproblemă”, cum sunt Iranul, Coreea de Nord, care, în pofida

unei situaţii dezastruoase a economiilor lor, dezvoltă tehnologii nucleare ce pot fi folosite şi în scopuri militare, fără a accepta un control

internaţional.

fine, amintitul sistem Antarctic, reglementând prin Tratatul de la Washington în 1959, rezervă unui număr de 26 de State (între care şi România) statutul de “ţară exploratoare” sau de “ţară cu interese speciale” (de proximitate).

Specificităţile geografice sunt multiple şi acoperă, îndeosebi aspecte

privind riveranitatea fluvială sau maritimă, respectiv dreptul de naviga-

ţie.

La cea de-a treia Conferinţă asupra Dreptului Mărilor de la Montego

Bay, din 1982, au fost create sau multiplicate distincţiile în materie maritimă. Specificităţile geografice au impus următoarea clasificare: - State fără litoral (deja obiect al Convenţiei de la New York, din

8 iulie 1965, care le conferă un drept de tranzit)

- State riverane la mare, clasificate în State maritime şi costiere (litorale). Se mai reţin noţiunile de State-arhipelag, State riverane

strâmtorilor, State riverane mărilor închise sau semi-închise.

- State insulare în curs de dezvoltare şi State dezavantajate din

punct de vedere geografic, cazuri în care specificitatea “geografică” se combină cu cea “economică”.

Specificităţile economice sunt, de asemenea, multiple, ele fiind decelate, clasificate şi convenite în timp, pe parcursul lucrărilor Conferinţei

Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, ale Adunării Generale a

ONU, Fondului Monetar Internaţional, etc. Dintre numeroasele

propuneri de definire şi sistematizare a specificităţilor economice, FMI

a reţinut o sistemă elaborată  în 1985 special pentru stabilirea accesului

diferitelor categorii de State la facilităţile financiare ale Fondului.

Categoriile astfel stabilite sunt următoarele:

- ţări industrializate

- ţări în dezvoltare

- ţări exportatoare de combustibili

- ţări neexportatoare de combustibili, cu trei subcategorii:

- ţări exportatoare de produse primare, agricole şi

minerale, care depăşesc 50% din valoarea exporturilor lor totale;

- ţări exportatoare de produse manufacturate, ce depăşesc

50% din valoarea exporturilor lor;

- ţări furnizoare de servicii sau beneficiare de transferuri

private, ce depăşesc 50% din reţeaua exporturilor lor de bunuri şi

servicii. În afara acestor diviziuni esenţiale, FMI a mai reţinut şi alte

câteva ordonări, care atrag regimuri juridice şi/sau financiare

particulare:

- ţări debitoare pe pieţele internaţionale (din care primele şapte

mari datornice);

- ţările din Africa la sud de Sahara;

- ţările din Orientul Mijlociu exportatoare de petrol;

- ţările din Orientul Mijlociu neexportatoare de petrol.

 

Dacă principiul egalităţii statelor domină conferinţa diplomatică, în cazul organizaţiilor interguvernamentale – unde, de asemenea, figurează

la loc de cinste în orice statut constitutiv – el este adesea “evitat” (ca să

nu spunem abandonat) din raţiuni “realiste”, în sensul că adoptarea

hotărârilor la nivelul organizaţiei este finalmente decisă de statelemembre care deţin o putere economică  şi o influenţă politică mai mare

decât ceilalţi membri. În practică,  în cadrul organizaţiilor cu o structură

mai complexă se alege un “Consiliu” restrâns. De pildă, în Consiliul de

Administratie al FMI şi BIRD, printre cei 20 de membri figurează

primele 5 state, in ordinea de mărime a capitalului subscris. În cadrul

Organizaţiei Internaţionale a Muncii, din Consiliu fac parte, încă din

1919, primele 10 state “cu importanţa industrială  cea mai considerabilă”. În Consiliul Consultativ al Organizaţiei Maritime Internaţionale, alcătuit din 16 membri, participă primele 6 ţări din lume furnizoare

de servicii internaţionale de navigaţie maritimă şi alte 6 ţări premiante

la comerţul internaţional maritim. Chiar şi în cadrul ONU, unde Carta proclamă (în Articolul 2, paragraful 1), că “Organizaţia este fondată pe principiul egalităţii suverane a

tuturor membrilor săi” şi în a cărei Adunare Generală fiecare stat dispune de un singur vot, egalitatea teoretică este uneori “coafată” în

practică prin diverse proceduri, mai ales ale Consiliului de Securitate.

Alături de principiul egalităţii statelor, Tratatul de la Maastricht (1993),

prevede alte patru principii fundamentale –  şi inedite, totodată – ce

vor guverna activitatea UE: subsidiaritatea şi proporţionalitatea (Uniunea îşi va asuma doar acele sarcini pe care le poate realiza mai bine

decât fiecare stat în parte, iar reprezentarea cetăţenilor este asigurată în

mod proporţional descrescător), codecizia şi solidaritatea (ce se referă

la modul de adoptare a deciziilor şi a răspunderii comune şi solidare în

tot ce se întreprinde pe linia realizării obiectivelor Uniunii; clauza de

solidaritate (ce se activează în caz de dezastru natural sau de atac terorist).

Din principiul egalităţii decurge, în mod logic, regula unanimităţii, adesea substituită cu regula majorităţii. Aceasta din urmă se aplică

recomandărilor Adunării Generale a ONU şi deliberărilor Consiliului

de Securitate pe probleme de procedură. Hotărârile Consiliului de

Securitate se adoptă însă pe bază  de unanimitate, fiecare din cei 5

membri permanenţi având drept de veto. Diverse organizaţii adoptă

formula unanimităţii relative (Liga Arabă, OECD) – admiţând că

abţinerile de la vot nu afectează unanimitatea – sau formula cvasiunanimităţii, care consideră că abţinerile nu sunt voturi contra şi că

unanimitatea poate fi atinsă dacă  există abţineri, dar nu şi voturi

contra.

Trebuie subliniat că regula majorităţii este cea mai frecvent aplicată pe

plan internaţional, mai cu seamă din 1974, când Consiliul CEE

(format, la vremea respectivă, din 9 membri) a renunţat la regula

unanimităţii, în favoarea procedurilor de vot cu majoritate calificată

sau ponderată. În cadrul UE, deciziile într-o serie de domenii de primă

importanţă – politica economică şi monetară, politica de securitate şi apărare comună – se iau pe baza majorităţii calificate, definită ca fiind

egală cu cel puţin 72% din numărul membrilor Consiliului de Miniştri

reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 62% din populaţia

statelor membre participante; minoritatea de blocare trebuie să  includă

cel puţin numărul minim al membrilor Consiliului reprezentând mai

mult de 35% din populaţia statelor membre participante, plus un

membru, în caz contrar neconsiderându-se a fi întrunită majoritatea

calificată.